Single: This Is America
Artist: Childish Gambino
Gen: Trap
Data lansării: 5 mai, 2018

Dacă e să zic lucrurilor pe nume, simplitatea într-o melodie nu e neapărat un lucru rău. De fapt, aceasta a adus multe trupe sau mulți artiști pe culmile muzicii. Cel mai bun exemplu e The Beatles: piesele lor sunt simple, însă geniale, prin urmare au devenit mai populari decât Iisus, așa cum a spus John Lennon într-un interviu controversat din 1966.

Revenind, melodia începe cu un cor cântând într-un stil „gospel”, iar apoi se face tranziția la trapul foarte serios al lui Childish Gambino. Același cor poate fi auzit și pe la mijlocul piesei sau pe la finalul acesteia, însă varianta studio nu are același impact precum videoclipul, fiindcă în clip primele două treceri de la cor la trap se fac prin niște împușcături.

Deși artistul nu a dorit să ofere explicații despre noul său single, e evident că versurile în primul rând se doresc să reflecte imaginea violenței cu pistoale din SUA și să descrie stilul de viață a majorității persoanelor de culoare.

La prima vedere, probabil că majoritatea vor remarca în materialul video coregrafia excelentă, Gambino realizând mișcări asemănătoare cu cele ale personajului Jim Crow, iar dansatorii care îl însoțesc au și ei rolul de a-ți „fura” privirea. Însă dacă urmăriți mai atent imaginile, veți observa că sunt o mulțime de mesaje ascunse, precum un tip care merge călare prin spatele lor, o persoană care se aruncă de sus, faptul că poliția nu a făcut nimic în momentul în care au constatat moartea celor împușcați, însă îl urmăreau pe artist, imediat după ce a fumat un joint. Pentru și mai multe mesaje subliminale din „This Is America”, vă recomand să vizionați acest filmuleț de YouTube.

În concluzie, cred cu tărie că Gambino își merită toate cele peste 235 de milioane de vizionări pe YouTube, până la ora actuală. Piesa e foarte catchy, iar videoclipul e artă în adevăratul sens al cuvântului… probabil nu am văzut un clip atât de impresionant de mai mult de 5 ani. M-a făcut cu adevărat curios de viitorul album, fiindcă prin acest hit a cam ridicat ștacheta, prin urmare mulți au acum așteptări mari din partea sa.

Yeah, yeah, yeah, yeah, yeah,
Yeah, yeah, yeah, go, go away…

The post Track review: Childish Gambino – This Is America (2018) appeared first on Marian Vanca.

Povestea tipei e una impresionantă… practic a devenit cunoscută cu ajutorul YouTube, interpretând diferite materiale de la compozitori precum Franz Liszt, Frédéric Chopin sau Sergei Rachmaninoff, toate acestea fără să aibă vreun contract cu agenții de promovare a vreunor turnee sau cu diferite case de discuri.

It’s a perfect 10 for me! E exact genul de artist pentru care aș da probabil chiar și 200 de euro pentru un bilet, dacă aș avea ocazia să o văd live. Ca un contra-exemplu, deși are peste 5 miliarde de vizualizări (mai exact, de mai mult de 175 de ori mai multe decât Valentina Lisitsa cu „Moonlight Sonata” de Beethoven), nu aș urmări Despacito live nici măcar gratis.

Printre altele, cam aici e dovada clară că numărul de vizualizări pe YouTube e irelevant, atunci când vine vorba de artă și de talent:

The post „Moonlight Sonata”, interpretată de Valentina Lisitsa, are mai puțin de 29 de milioane de vizualizări pe YouTube… appeared first on Marian Vanca.

Album: Prequelle
Artist: Ghost
Gen: Metal
Data lansării: 1 iunie, 2018

La sfârșitul turneului Popestar din 2017, Papa Emeritus III a fost luat de pe scenă, iar publicului i-a fost prezentat imediat un nou caracter: Papa Emeritus Zero, semn că în curând fanii vor primi materiale noi. Papa Zero nu e însă Tobias, ci mai degrabă un prea înalt al clerului „demonic”, care pare să fie cel care îi face papi pe cardinalii „diabolici”, cel puțin așa reiese din clipurile de promovare ale noilor materiale. Noul lider al trupei a devenit Cardinal Copia (aka Tobias Forge, bineînțeles), iar acțiunea din storyline-ul „Prequelle” se petrece undeva în perioada medievală, iar conceptul acestuia e „moartea și soarta”.

Pe album regăsim nenumărate piese extraordinare, precum „Rats”, despre care Cardinal Copia a spus că are legătură cu un fel de pandemie, precum „Moartea neagră”, care distruge totul mai repede decât am crede. Efectul de pandemie se poate observa și în clipul video al melodiei, în care îl vedem pe cardinal dansând, lucru neobișnuit de ciudat (dar mișto!) pentru Ghost, până acum.

Pe „Faith” probabil avem cea mai mișto instrumentație dintre toate piesele de pe album, iar trei melodii care surprind prin simplitate, dar care îmi plac foarte mult sunt „See The Light”, „Pro Memoria” și „Witch Image”. Dacă tot suntem la capitolul „surprize”, Tobias ne-a pregătit și două melodii „instrumental” pe album: „Helvetesfonster” și „Miasma”, ultima fiind probabil cel mai mișto instrumental rock pe care l-am ascultat vreodată.

Bineînțeles, albumul cuprinde și genialul „Dance Macabre”, un „disco rock” care amintește de anii ’80, piesă căreia i-am făcut recent un review separat.

Ultima melodie de pe „Prequelle” e o adevărată capodoperă, Tobias spunând despre „Life Eternal” că are rolul de a ne întreba dacă am accepta să trăim veșnic, în cazul în care ni se acordă această șansă.

În concluzie, e foarte greu să aleg între „Meliora” sau „Prequelle”, însă parcă acesta este mai pe gustul meu, așadar, pentru mine, „Prequelle” e cel mai mișto album de la Ghost, câștigând la o foarte mică diferență față de „Meliora”!

By the way, numai mie mi se pare că noul lider, Cardinal Copia, seamănă foarte mult cu Marlon Brando din Godfather, dar cu machiaj diabolic?

The post Review: Ghost – Prequelle (2018) appeared first on Marian Vanca.

Album: Meliora
Artist: Ghost
Gen: Metal
Data lansării: 21 august, 2015

Se pare că au nimerit rețeta de succes, fiindcă albumul mi se pare genial. Se poate observa o adevărată evoluție față de primele 2 albume și cred că se poate spune că prin lansarea Meliora, au adus muzica lor la maturitate. Dacă subiectul de pe primul album e sosirea Antihristului, iar pe cel de al doilea e vorba despre prezența sa, pe Meliora e vorba despre absența lui Dumnezeu. În același timp e vorba și despre lumea modernă, care își caută rostul în viață, traducerea din latină a titlului albumului însemnând de fapt „Căutarea a ceva mai bun”.

Acordurile chitarei de pe „Spirit”, prima melodie de pe album, au fost sursa de inspirație pentru un Nameless Ghoul pentru întregul album Meliora. De asemenea, se pot observa influențele anilor ’60 și în „From The Pinnacle To The Pit”, cei din trupă recunoscând că Led Zeppelin i-a inspirat când au compus acea piesă.

Dacă „Opus Eponymous” e cel mai dark album al lor, probabil că cea mai dark piesă se găsește, în schimb, pe „Meliora”: e vorba de „Cirice”, a cărui videoclip cred că a fost inspirat din „Carrie”, opera lui Stephen King. În clip avem o fetiță numită Cirice, care asistă la un concurs de talente. Aceasta se plictisește pe tot parcursul spectacolului, însă lumea e impresionată de toți participanții. În momentul în care sosesc ultimii participanți publicul urmărește speriat, cu excepția a 3 persoane, printre care și Cirice, ea fiind profund impresionată de trupă, care sunt de fapt cei de la Ghost „în miniatură”. Pe parcursul concertului, fetița devine obsedată de Papa Emeritus III, reușind să dea și mâna cu acesta, însă, la un moment dat, organizatorii doresc să îi dea jos de pe scenă, numai că fetița apelează la puterile ei telekinetice pentru a-i ajuta, acestea fiind similare cu puterile lui Carrie, din cartea lui Stephen King.

Apropo, această melodie a fost atât de mișto încât a câștigat în 2016 premiul Grammy pentru Best Metal Performance.

Alte piese care îmi plac mult sunt „He Is” (o „baladă” folk extraordinară), „Absolution” și „Deus In Absentia” (care, de altfel, reprezintă exact subiectul principal al albumului, așa cum am amintit anterior). Pe varianta „Deluxe” al acestui album se găsește și preferata mea de la Ghost, „Square Hammer”, care nu a fost inclus în album de la bun început, ci în EP-ul „Popestar”, fiindcă trupa a considerat că nu se potrivește cu tematica „Meliora”. Cu toate acestea, merită să o ascultați, e chiar cea mai mișto de la ei.

În concluzie, „Meliora” e fără doar și poate cel mai bun album dintre primele 3 de la Ghost. Întrebarea e dacă e mai mișto și decât albumul „Prequelle”, care a apărut chiar azi… dar vom afla în curând.

The post Review: Ghost – Meliora (2015) appeared first on Marian Vanca.

Album: Infestissumam
Artist: Ghost
Gen: Metal
Data lansării: 10 aprilie, 2013

Am omis cu intenție să spun faptul că ultima piesă de pe primul lor album, „Genesis”, reprezintă nașterea Antihristului, prin urmare pe cel de-al doilea album se interpretează „povestirile” la timpul „prezent”, pe când acestea ne-au fost prezentate în primul, la timpul „viitor”.

Melodia de început, cea care poartă și numele albumului, este una dintre cele mai mișto intro-uri de albume pe care le-am ascultat până acum. Cu toate acestea, parcă acestui album îi lipsește ceva, în comparație cu primul: don’t get me wrong, îmi place foarte mult și acesta, dar parcă au fost oarecum neinspirați când au ordonat piesele, deoarece până la mijlocul albumului majoritatea au un ritm mai lent, iar eu cred că aș fi preferat să fie oarecum amestecate.

Chiar și așa, există 3 melodii pe care le ador și anume:

* Body and Blood – o melodie simplă, dar cumva au reușit să o facă să sune al naibii de bine;
* Year Zero – nu mai puțin de 6 demoni sunt invocați în această piesă. Deși primul lor album cred că e cel mai dark, această piesă cu siguranță e cea mai diabolică;
* Monstrance Clock – deși e o melodie relativ lentă, scopul acesteia probabil a fost ca trupa să te câștige ca „adept”, fiindcă după mai multe ascultări te face să îi fredonezi versurile.

Per total, Infestissumam e un album foarte bun, dar nu mai bun decât primul.

The post Review: Ghost – Infestissumam (2013) appeared first on Marian Vanca.

Azi au lansat cei de la Ghost noul lor album, Prequelle, însă mai întâi voi face review, pe rând, tuturor albumelor lansate de trupă.

Album: Opus Eponymous
Artist: Ghost
Gen: Metal
Data lansării: 18 octombrie, 2010

Voi fi sincer încă de la bun început. Limita mea la muzica mai „heavy” e dată de genul de metal în care nu mai înțelegi deloc versurile pieselor. Prin urmare, nu am în playlist muzică de la trupe metal în care unii urlă bolborosind, indiferent cât de mișto e instrumentația.

Ghost nu este acel gen de trupă. De fapt, muzica lor e oarecum unică: instrumentația lor e cât se poate de „metal”, dar solistul nu urlă mai deloc, prin urmare poți să înțelegi totul.

Chiar și așa, Opus Eponymous, albumul lor de debut, este probabil cel mai „întunecat” dintre toate. Practic e o dovadă că nu e obligatoriu să bolborosești cuvinte țipând aiurea, pentru ca muzica ta să pară cât mai „dark”. Inspirați fiind din filmele de groază, au împrumutat anumite concepte de acolo, precum demoni, vrăjitoare, legende sau caractere care chiar au existat în realitate.

Prin urmare, așa au apărut Papa Emeritus I (un anti-papă demonic, care e și liderul trupei) și The Nameless Ghouls (Vârcolacii Fără Nume, adică instrumentiștii, dar pe care putem să îi diferențiem după simbolurile lor: Fire, Water, Air, Earth și Aether). Să nu uităm și de faptul că toate piesele sunt compuse de A Ghoul Writer, adică de Vârcolacul Scriitor.

Întregul album e o poveste sau, dacă vreți, o înșiruire de povestiri de groază. „Deus Culpa” este o introducere excelentă în atmosfera terorii, pe când „Ritual” e exact ritualul de care ai nevoie pentru a prinde gustul muzicii acestei trupe. Un lucru foarte interesant e faptul că piesele „Con Clavi Con Dio” și „Genesis” sunt de fapt niște valsuri „grăbite”.

Melodiile mele preferate sunt „Stand By Him” (în care apar vrăjitoarele) și „Elizabeth”, care e o melodie despre Elisabeta Báthory, o contesă din familia Báthory, cu origini în Șimleul Silvaniei (mama sa, Anna Báthory, fiind fiica lui Ștefan Báthory de Șimleu), cunoscută fiind pentru torturarea și pentru uciderea a câteva sute de „fecioare”, cu scopul de a se scălda în sângele acestora, crezând că își va păstra astfel tinerețea și frumusețea. Și-a câștigat, astfel, porecla de „Contesa Dracula” (și chiar există și un film horror despre Elisabeta, care poartă numele de Countess Dracula). So, how cool is that?

În concluzie, albumul de debut de la Ghost e o experiență unică și e excelent pentru a introduce pe cineva în tainele acestei trupe.

The post Review: Ghost – Opus Eponymous (2010) appeared first on Marian Vanca.

În primul rând, nu vă speriați, Alexandra Stan nu a făcut niciun fel de colaborare cu vreun „artist” străin, deoarece Manuel Riva este de fapt doar numele de scenă al unui DJ român, pe numele său real, George Emanuel Călin.

Sunt curios cât s-au chinuit să scoată o piesă atât de banală: câteva ore? O zi? Mai multe zile? Mai mult de o săptămână nu cred. E cea mai penibilă piesă pe care am ascultat-o de la Gucci Gang încoace (versurile sunt și aici la nivel de clasa a II-a), dar în 2 luni a ajuns să aibă peste 3.5 milioane de vizualizări pe YouTube.

Printre altele, această melodie de cocalari și pițipoance de Bamboo este imnul Neversea, un festival mai penal chiar și decât Untold, prin urmare își merită un astfel de imn.

The post Track review: Manuel Riva feat. Alexandra Stan – Miami (aka imnul Neversea) appeared first on Marian Vanca.

Single: Dance Macabre
Album: Prequelle
Artist: Ghost
Gen: Metal
Data lansării: 18 mai, 2018

Videoclipul e genial și e format din story-urile de Instagram ale mai multor vedete (pe surse, se spune că nu acesta va rămâne videoclipul oficial al single-ului), precum Kirk Hammett (Metallica), Bethany Cosentino (Best Coast), Chris Jericho (wrestler și liderul trupei Fozzy), Aleister Black (wrestler), Charlie Benante (Anthrax), Matt Shadows (Avenged Sevenfold), Jessica Pimentel (actriță și vocalistă în trupa Alekhine’s Gun), Philip Anselmo (Pantera), Josh Barnett (luptător MMA), Mike McKenna (jucător de hochei în NHL, la Dallas Stars), Chino Moreno (Deftones) și, bineînțeles, Sister Imperator de la Ghost!

Just wanna be, I wanna bewitch you in the moonlight!
Just wanna be, I wanna bewitch you all night!

The post Track review: Dance Macabre, noua melodie de la Ghost appeared first on Marian Vanca.

Album: Tranquility Base Hotel + Casino
Artist: Arctic Monkeys
Gen: Lounge pop
Data lansării: 11 mai, 2018

Tematica albumului este diferită față de celelalte marca Arctic Monkeys, de altfel chiar și tehnica utilizată sau stilul sunt cu mult schimbate față de materialele pe care deja le cunoaștem de la ei. Majoritatea melodiilor fac diferite referiri la filmele anilor ’60-’80 (în mod special la cele neo-noir) și la mediul științifico-fantastic, iar în versurile acestora Alex Turner tratează diferite subiecte precum tehnologie, politică sau religie.

Sună interesant, nu? Well, așa mi s-a părut și mie… până când am ascultat albumul. La prima audiție nu mi s-a părut nimic ieșit din comun. Practic, mi s-a părut că e un album de chill-out. Dintre toate lucrurile pe care le cunoașteam de la ei, numai versurile melodiilor sunt pe stilul Arctic Monkeys, dar nu e suficient ca albumul să fie unul reușit.

Chiar și după următoarele 4 ascultări cap-coadă a Tranquility Base Hotel + Casino nu mi se pare că acesta este unul reușit. Eu cred că e cel mai slab album Arctic Monkeys de până acum. Singurele melodii ceva mai decente sunt „Star Treatment”, „Four Out Of Five” și „She Looks Like Fun”.

OK, e un concept album, înțeleg asta. Are și „Hotel” în nume, perfect. Bănuiesc că ați văzut filmul The Shining, cu Jack Nicholson, realizat după romanul lui Stephen King. Vă mai amintiți de scena cu „balul” de la celebrul hotel din film? Da, e albumul perfect pentru o asemenea atmosferă. E albumul perfect dacă vrei să mergi la un local chill cu prietenii și să puteți comunica lejer, fără să vă deranjeze muzica. Probabil un album foarte bun în timp ce ai ceva important de făcut, cum ar fi să lucrezi la ceva. Dar e oare un album de ascultat la o petrecere sau la un concert Arctic Monkeys? Nu. Actually în acest caz ar fi de toată groaza, exact ca genul filmului, motiv pentru care mă rog ca la Sziget să nu interpreteze mai mult de 3-4 melodii noi.

Revenind la muzică, TBH+C începe cu „Star Treatment”, o melodie decentă, mai jazzy, de chill-out, care are rolul de a te introduce în starea pe care o regăsiți și în scena descrisă anterior. Începutul e promițător, însă e păcat că urmează niște melodii incredibil de plictisitoare sau de umplutură, singura chestie mișto ale acestora fiind versurile. De exemplu, „One Point Perspective” și „American Sports” seamănă atât de mult între ele încât ar fi putut fi lejer comasate. Următoarea melodie, cea care poartă și numele albumului, „Tranquility Base Hotel + Casino”, sună mai degrabă a Tranquility BASS + CASIO, deoarece pe majoritatea pieselor abia de putem asculta niște „urme” de chitară, spre deosebire de celelalte albume marca Arctic Monkeys.

Dacă tot am amintit de absența chitarei, aceasta se face, totuși, oarecum auzită pe „Golden Trunks”, „Four Out Of Five” și pe „She Looks Like Fun”, dintre care ultimele două sună cel mai bine de pe întregul album: cel mai probabil fiindcă au ceva mai multă chitară în instrumentație față de prima. Se aude, Mr. Alex Turner?

În afară de „The Ultracheese”, celelalte melodii sunt din nou de umplutură sau dezamăgitor de plictisitoare, care sună la fel. Cu privire la prima, e o melodie decentă, numai bună de a pune capăt unui album tip „experiment”, dar nu suficient de bună astfel încât să o și adaug în playlist.

În concluzie, mi-ar plăcea ca Alex Turner să nu mai facă experimente solo cu Arctic Monkeys și să revină la stilul pentru care sunt cunoscuți cu adevărat, cel în care instrumentația este predominată de chitară.

By the way, dacă v-am făcut totuși curioși, aveți și de această dată șansa de a asculta gratuit albumul pe YouTube, fiindcă Arctic Monkeys au făcut upload la întregul album pe canalul lor oficial!

The post Review: Arctic Monkeys – Tranquility Base Hotel + Casino appeared first on Marian Vanca.

Acestea fiind spuse, primul review pe care îl voi face va fi cu privire la un album de muzică. Înainte de a începe, vreau să mai spun că ce voi puncta la un album este calitatea sunetului (Sound), conceptul / ideea albumului (Concept), calitatea versurilor (Lyrics), originalitatea în ansamblu (Originality) și un fel de „WOW! Factor”, reprezentând cât de mult mă binedispune albumul pe parcursul ascultării (Mood).

Album: The Rising Tied
Artist: Fort Minor
Gen: Alternative hip hop
Data lansării: 22 noiembrie, 2005

Albumul începe cu părerea lui Jay-Z despre album, rapperul american fiind coproducător și unul dintre colaboratorii lui Mike Shinoda (foto) la The Rising Tied, prima (și momentan singura) lucrare cu „semnătura” Fort Minor a cofondatorului trupei Linkin Park. Jay-Z îi spune lui Mike că din punctul său de vedere albumul e „underground hip hop wi…with, with big sound”, iar aici nu pot să îl contrazic, deoarece din punctul meu de vedere cea mai mișto chestie de pe acest album e exact faptul că sună excelent!

După scurta introducere a lui Jay-Z de pe „Introduction”, albumul începe în forță, cu hitul „Remember The Name”, pe care sunt convins că l-ați mai auzit probabil pe la diferite spoturi publicitare sau vizionând diferite clipuri sportive, iar din această melodie aflăm mai multe detalii atât despre pasiunea lui Shinoda față de hip hop, cât și despre modul în care lucrează în general sau despre felul în care a realizat The Rising Tied: e vorba de „ten percent luck, twenty percent skill, fifteen percent concentrated power of will, five percent pleasure, fifty percent pain and a hundred percent reason to remember the name”.

However, „Remember The Name” nu e cea mai tare melodie de pe album, dar cu siguranță e una dintre cele mai catchy. „Kenji” descrie experiența unei familii japonezo-americane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. „Right Now” cred că are scopul de a te face să te pui în pielea altora, să te gândești la faptul că există cu siguranță persoane care trăiesc mai prost decât tine și ar trebui să apreciezi ceea ce ai, fiindcă se poate mai rău.

Ca influențe, se poate observa cum „Petrified” utilizează bucăți de retro-rap, fiindcă m-a dus cu mintea la „Jump Around”, de la House of Pain, dar asta nu e neapărat un lucru rău, fiindcă sună bine! De asemenea, pe „Cigarettes” se poate observa că a folosit câteva elemente similare de pe „’Till I Collapse” de la Eminem.

Melodia mea preferată de pe album e „Where’d You Go”, în care colaborează cu Jonah Matranga și cu Skylar Grey, pe atunci fiind cunoscută sub numele de scenă Holly Brook. Versurile sunt despre consecințele faptului de a pune cariera pe primul plan, în locul familiei.

Bineînțeles, printre melodiile mișto există și câteva de „umplutură”, precum „In Stereo”, dar care nu sunt atât de rele încât să te facă să dai skip acestora și practic au rolul de a face mai ușor legătura cu celelalte și de a te pregăti de acestea.

Altă melodie mișto care merită să fie ascultată e „Red To Black”, în care deși aceasta nu excelează din punct de vedere al textului (ne este prezentată o situație în care părinții unui tip Victor sunt în prag de divorț), instrumentația pe aceasta sună al naibii de bine. Last, but not least, „High Road”, o melodie pe care Fort Minor a colaborat cu John Legend, e probabil a doua mea preferată de pe album: are niște versuri geniale (precum „I’m like a struggling doctor, no patients” sau „You’re like a high school dropout, no class”), transmite un mesaj foarte bun (Shinoda refuză să se lase învins de „jurnaliștii” care dezinformează și care defăimează celebritățile într-un mod nedrept) și mereu mă binedispune.

În concluzie, The Rising Tied de la Fort Minor e un album foarte mișto și pe care îl recomand să îl ascultați, dovadă fiind și notele de mai sus. By the way, dacă v-am făcut curioși, albumul poate fi ascultat legal și gratuit pe YouTube, accesând playlistul oficial oferit de Fort Minor!

Cu Shinoda o să ne mai revedem cel mai probabil la review-uri foarte curând, fiindcă în iunie va lansa primul său album solo, care se anunță a fi mega emoțional, având în vedere că e prima sa lucrare după dispariția lui Chester Bennington și că cel puțin 3 melodii de pe acesta îi sunt dedicate fostului coleg din Linkin Park.

The post Review: Fort Minor – The Rising Tied appeared first on Marian Vanca.